Kalist Monahul şi păcăliciul
de Milivoie Iovanovici

M-a prins, ăsta-i adevărul. Dar m-a şi păcălit, sau mai bine m-am păcălit singur.

Kalist Monahul este genul de carte care te bagă în film încă din primele rânduri şi-o ţine aşa până la final. M-a dus imediat cu gândul la „Laur” de Evgheni Vodolazkin, altă carte pe care am citit-o pe nerăsuflate. Atât prin atmosferă și dinamism dar mai ales prin traseul inițiatic al personajului principal ce are ca punct terminus întâlnirea cu Dumnezeu, prin monahism. Dar despre „Laur” și „Kalist” câteva rânduri ceva mai încolo.

Când m-am apucat de citit am sărit în mod intenţionat cuvântul introductiv al editorului tocmai pentru a încerca să descopăr singur cheia textului. Fac de obicei lucru ăsta, citesc prefaţa după ce am terminat cartea. Uneori cu rezultate hilare dar nu intru acum în detalii.  Cert este că m-a agăţat, şi o bună bucată de timp am fost fascinat de scriitură: o lucrare autobiografică scrisă chiar bine dacă e să ne gândim că autorul este un călugăr fără pregătire superioară. Nu neapărat o capodoperă din punct de vedere literar, dar o carte care câştigă prin autenticitate şi impresia despre care vorbeam ceva mai devreme, de imersare în poveste, în film.

Ei bine aici e păcăleala. Sau mai bine zis aici e păcăliciul. Prins de text şi refuzând prefaţa, am fost o perioadă convins că Milivoie Iovanovici este de fapt numele de mirean al monahului Kalist. Trăirile şi faptele personajului erau atât de captivante încât doream să fie relatate chiar de către el. Şi totuşi, era ceva în scriitură care mă făcea să mă îndoiesc că textul aparţine unui monah, chiar şi unuia talentat. Am trecut o perioadă prin faza de negare, m-a bătut gândul să citesc totuși prefața, însă la un moment dat concluzia a venit în mod implacabil: Kalist n-a fost Milivoie Iovanovici. Editorul lămurea de fapt acest lucru chiar în prefață dar, după cum spuneam, refuzul de a citi textul introductiv chiar la început mă duce uneori în situații caraghioase.

Cum afectează lucrul ăsta valoarea cărții? vorbesc acum doar din punct de vedere al percepției subiective, pentru o evaluare obiectivă îmi lipsesc din păcate atât lecturile cât și aparatul necesar analizei. Pe două fronturi. Primul se referă strict la dorința ca textul să fie scris chiar de către Personajul Kalist monahul, și folosesc majuscula pentru personaj deoarece chiar vorbim de un om deosebit. Mi-ar fi plăcut ca toate trăirile evocate în carte să fie transpuse în text chiar de către părintele Kalist. Așa, chiar dacă cele povestite ar fi 100% reale ele nu sunt însă, în mod paradoxal, autentice. Iar folosirea persoanei I pentru un roman biografic mă duce cu gândul la… berea fără alcool, cafeaua decofeinizată și mai am câteva comparații poate chiar mai puternice dar care nu-și au locul aici. Pe-aproape dar nu „the real thing”. Al doilea front se referă la îndoială. Nu pot să nu mă întreb cât din text este fidel celor trăite de către părintele Kalist și cât este imaginația autorului. Și aici nu mă refer la aspectele faptice, în definitiv există atâtea biografii de valoare bine documentate și fidele realități, ci la trăirile intime, mai ales că aici avem de-a face cu un subiect delicat, căutarea și comunicarea cu Dumnezeu. Cât de apropiat a fost Milivoie Iovanovici de părinte, cât de mult a reușit unul să transmită iar celălalt să perceapă și codifice în text aceste trăiri? Nu știu și sincer să fiu nici nu sunt dispus să investesc mai mult timp pentru analiză.

Cert este că textul te prinde, și chiar dacă nu e de o profunzime care te facă să citeşti o pagină de trei ori înainte de a întoarce fila fără a fi înţeles mare lucru, e suficient de bun pentru a-ți pune câteva întrebări grele.

Eram tentat la un moment dat să fac o comparație (desigur la nivel de inginer fără pretenții de critic literar) între „Laur” și „Kalist Monahul”. Făcând abstracție de diferența de calibru, unde cred că rusul îl bate pe sârb, trebuie luat în calcul că „Laur” este ficţiune, aşa că Vodolazkin poate pune la bătaie un arsenal limitat doar de imaginație. Iovanovici a scris un roman pe care cred că și l-a dorit biografic și prin urmare este mult mai constrâns decât rusul. Cât de mult a forţat Iovanovici aceste constrângeri? Rămâne o întrebare care o voi avea timpul agăţată de această carte.

În orice caz sunt convins că un regizor talentat ar putea scoate două filme foarte bune din cărţile astea două, pe care eu le-am perceput ca fiind foarte vii şi vizuale.

SPOILER ALERT!!! 🙂

Personajul principal moare. Ca noi toți de altfel …sau nu.